Sunt mai bine de patru săptămâni de când „cazul Caracal”, era să-i spun Caracas, ne ţine în priză.
Nu vreau să fiu rău înţeleasă, cred în existența rețelelor de traficanți de tinere (nu spun pentru ce) în alte ţări, mă îngrozește ce se întâmplă în acea parte de ţară, sunt alături de cele două familii, dar știrile false cu care suntem intoxicaţi parcă fac parte dintr-un scenariu creat în scopul de a ne îndepărta de cazul real.
Nici măcar nu vreau să mai vorbesc despre „făcătura” de anchetă. Aștept să se finalizeze și voi spune atunci ceea ce cred despre ea.
Stăteam și mă gândeam că Dincă ăsta este dracul gol. De ce? Păi, ia gândiţi-vă, cine ar mai putea face ce a făcut el într-o zi?
Adică, în 25 iulie, ziua în care Alexandra Măceșanu suna la 112. Dincă apare în filmările unor camere de supraveghere din centrul Caracalului bântuind pe la magazine. Ajunge acasă în jurul orei 12 și o omoară pe Alexandra. Ia un taxi și pleacă la „plimbare” după o cartelă telefonică în Craiova, de parcă în Caracal nu se găseau. O sună pe mama Alexandrei și pierde vreo trei ore prin Bănie (deși acasă avea o fată „moartă”) fără să-i pese că telefoanele date de ea i-ar putea aduce polițiștii la poartă. Se întoarce în Caracal și într-un nenorocit de butoi incinerează aproape total cadavrul fetei, din care mai rămân doi dinți, niște oase calcinate, cenușă și niște bijuterii ce au scăpat intacte. Vecinii, probabil răciți cu toţii în toiul verii, nu simt nimic și nici nu văd nimic.
Sper că mă urmăriţi, pentru că n-am ajuns la final. În ziua aceea Dincă mai are de făcut ceva: taie un porc. Când? N-am aflat, dar îl taie. Pe la 10 pm se hotărăște să se așeze în faţa televizorului.
Voi puteţi credeacest scenariu? Eu, nu. Încă mai am răbdare să mi se spună adevărul.
Dar până să apară adevărul, de parcă aștepta să se sigileze casa lui Dincă, apare anunțul bombă: Alexandru Cumpănașu, unchiul războinic al Alexandrei, vrea să se înscrie în cursa pentru alegerile prezidențiale.
E adevărat că, de vreo săptămână, tot făcea referire la asta, dar afirma că sunt doar speculații.
În fond și la urma urmei fiecare are acest drept. Dar, să alergi de la o televiziune la alta blamând pe toată lumea, în stânga și în dreapta, făcându-i pe toţi incompetenți (nu că mulţi nu ar fi!), să fii omniprezent pe internet, în presă, acuzându-i pe toţi de interese ascunse (nu că mulţi nu ar avea!), ca apoi să arunci bomba cu candidatura, mi se pare de noaptea minţii.
Câtă credibilitate mai poţi avea? Regret situația familiilor celor două fete! Regret scenariul ieftin în care au fost prinse fără să vrea!
Chiar nu-ţi este rușine, măi om fără conștiință, pentru ceea ce le faci? Trist!
În timp ce Piaţa Mare era ocupată de sărbătoarea medievală, într-un alt loc superb din Sibiu, parcul Sub Arini, se desfășura a doua ediție a Focus In The Park, festival de rock alternativ, progresiv metal, jazz-rock.
Pe scena principală au cântat: Implant pentru Refuz, Viţa de Vie, Firma, JazziBIT, Toulouse Lautrec, Denorm, Jurjak, Subcarpați, Suburbia 11, I’m the Trip.
Scena mică a fost destinată muzicii tehno.
În parc s-au desfășurat și evenimente conexe: Street Food in the Park, Craft Beer in the Park și Wine Garden in the Park.
Cum două festivaluri s-au suprapus, a trebuit să fiu selectivă. Am profitat de faptul că am văzut în concert o parte dintre formaţii, iar filmările sunt pe canalul meu de YouTube (Firma, JazzyBIT, Toulouse Lautrec, Jurjak, I’M the Trip), pentru a fi prezentă la Festivalul Medieval.
Mi-am rezervat plăcerea de a fi prezentă la Focus In The Park în ultima seară.
Trupă înființată în Chișinău, Denorm m-a surprins și încântat, în egală măsură, cu stilul lor post rock și synthwave.
Melodia pe care v-o propun, Glow, îmbină fericit sunetele sintetizatorului cu armoniile chitarelor, amintind de formaţia britanică Gunship.
Întreaga mea atenție s-a îndreptat spre Implant pentru Refuz.
Trupa timișoreană este cea mai cunoscută formaţie de hardcore din România. Trebuie să menționez că muzica (derivată din alternativ metal) e susținută de frumoase versuri.
Vă propun spre vizionare două melodii: Sidef și Cer-Pământ.
Seara s-a încheiat cu concertul celor de la Viţa de Vie. Adrian Despot și formaţia sa nu mai au nevoie de prezentare.
Inimi Surde este titlul melodiei următoare.
Fotografiile și filmările din acest articol sunt din arhiva personală și nu pot fi folosite decât cu acordul meu expres.
Asupra celei de-a nouăsprezecea ediții a Festivalului Medieval „Cetăţi Transilvane” planează un blestem, blestemul vrăjitoarei Despinei.
Ea este printre noi.
Tânăra Despina a fost judecată pentru vrăjitorie și condamnată la ardere pe rug. Încercând să scape, îi besteamă pe locuitorii orașului Sibiu din anul 1519 să „călătorească în viitor”, pentru a vedea „lumea plină de vrăjitorie și magie” a anului 2019.
Timp de trei zile vom încerca să-i convingem pe strămoși că au greșit și astfel s-o salvăm pe Despina.
Piaţa Mare la debutul festivalului
Calfele călătoare făuresc armele.
În oraș pătrund cavalerii și domniţele anului 1519.
Fiecare se îndreaptă spre tabăra lui.
Chiar și călăul este prezent.
Din burg este de nelipsit renumitul pictor.
Pe scenă se aud primele note muzicale medievale. Este trupa Hollóének Hungaric.
Spectacolul, poveste de dans și efecte pirotehnice al Ordinului Solomonarilor, încheie prima seară. Vă invit să vizionați Balada Zmeului.
Credeți că am salvat-o pe Despina? Călăul a fost înduplecat? Noi vom continua și zilele următoare să le dovedim că au greșit.
Fotografiile și filmările din acest articol fac parte din arhiva personală și nu pot fi folosite decât cu acordul meu expres.
Nu le aud răspunsul, dar știu că se bucură să mă vadă. Altfel nu m-ar întâmpina cu așa minuni de flori. Îmi plac în mod deosebit crinii de apartament și de grădină. E drept, la mine gradina este balconul.
De cum dă caldura, florile din casă sau de pe casa scărilor iau drumul balconului.
Primii înfloresc Amaryllis și Clivia. E o încântare să-i privești.
Apoi înfloresc cei din jardiniere: lilium. Frumoși și parfumați.
La baza lor, diferite soiuri de oxalis (trifoi) și petunii nu lasă pământul să se usuce datorită căldurii excesive.
Când vara este pe sfârșite, starurile sunt tuberozele parfumate. Alături de ele înfloresc și alte flori.
Bonus: un ardei iute răsărit ca prin minune;
Cala galbenă, care stă în casă;
Și un copăcel australian înflorit: Croton (Codiaeum).
Când plec de acasă pentru mai mult de două zile, vecina mea preia sarcina udatului lor. Știu că rămân pe mâini bune.
Eu și florile ascultăm împreună muzică și le place.
Fotografiile și filmarea din acest articol sunt din arhiva personală și nu pot fi folosite decât cu acordul meu expres.
Mă uit în troler să văd dacă lipsește ceva. A, da, brățările. E drept că nu voi putea purta decât una, dar cum să pleci la concerte rock fără? Acum pot să trag fermoarul și să pornesc la drum.
Las Sibiul în urmă și mă îndrept spre București. E ceva de mers, însă drumul nu va fi o problemă, acolo mă așteaptă un concert pe care mi l-am dorit din octombrie anul trecut. Pe drum ascult prog-rock metal. De ce nu heavy metal? De ce nu thrash? Pentru că asta va cânta Metallica. O să îi ascult live.
În București, căldură mare. Concertele vor fi mâine, așa că avem timp de colindat împrejurimile hotelului. Ba chiar să vedem și Arena Națională. E aproape de hotel, nu m-am înșelat când am făcut rezervarea. Pe drum privirea îmi este atrasă de o idee năstrușnică. Am mai văzut-o undeva, dar acum nu-mi amintesc.
La hotel recitesc lista cu obiectele interzise accesului pe stadion. Cu toate sunt de acord, dar și bricheta? De când merg la concerte (și, har Domnului, sunt multe) o singură dată mi-au oprit bricheta la intrare. La Aerosmith. Exces de zel. Dar și eu am fost prevăzătoare, aveam două. Așa voi face și acum. Copiii mei, dacă vor citi articolul, se vor întrista pentru că vor înţelege că n-am reușit să renunț la fumat.
A sosit ziua cea mare. Forfotă în hotel, sosesc rockerii pe care nu ai cum să nu-i recunoști. Ne zâmbim ca atunci când reîntâlnești vechi cunoștințe. Dăm nas în nas cu ei și la terasa de la mall unde ne-am oprit la o cafea în așteptarea orei de acces pe stadion.
Pornim cu pas voinicesc spre poartă, dar stupoare. Pe bilet scrie că trebuie să ne prezentăm la intrarea dinspre bulevardul Basarabia. Un polițist ne explică pe unde să o luăm. Așa că mai ocolim vreun kilometru și jumătate (cu GPS-ul pe telefon) ca și când nu puteam face asta după accesul pe poartă, când era mult mai simplu și foarte ușor.
Soare, căldură, aer irespirabil, dar ajungem fericiţi la intrarea „noastră”. Scaunele de plastic încinse și soarele ne vine din faţă. Hmmm…nu-i prea bine pentru filmat. E drept că până începe Metallica ar trebui să apună, dar eu mă încăpățânez să filmez și cele două formaţii din deschidere.
Pe norvegienii de la Bokassa i-am ascultat pe YouTube, iar acordurile de hardcore punk, mai agresive și mai rapide decât punk-ul rock-ului obișnuit, îmi plac cum sună.
Înființată în Suedia, formaţia Ghost urcă de fiecare dată pe scenă cu fețele acoperite. Cu excepția solistului Tobias Forge, care poartă o mască protetică, ceilalți membri au măști identice. Muzica lor combină multe subgenuri ale rock-ului, dar predomină pop rock și death metal.
În 1981, în Los Angeles lua naștere trupa Metallica. A durat până au fost apreciaţi, de multe ori banii adunaţi din concerte fiind insuficienţi. Stilul lor, combinație de heavy metal, thrash și hard rock, i-a făcut cunoscuți în întreaga lume, astăzi fiind o formaţie de referință.
Vă propun spre vizionare una dintre cele mai frumoase balade rock (dacă nu cea mai frumoasă), Nothing else matters.
One este piesa care mă fascinează cel mai mult. Pe parcursul acestei melodii veţi vedea multe efecte pirotehnice sincronizate cu ritmul caracteristic thrash-ului. Pentru mine Metallica rămâne One.
Restul videoclipurilor filmate poate fi vizionat pe canalul meu de YouTube.
Concertul extraordinar al formaţiei Metallica a luat sfârșit și, cu regret că totul a trecut prea repede, am părăsit stadionul (pe poarta cea mai apropiată de hotel). Cele 50.000 de „tricouri negre” au inundat porţile și străzile purtând cu ele acordurile și imaginile unui concert de zile mari, ale unei formaţii în plină formă.
Nu voi încheia articolul înainte de a reaminti despre donaţia de 250.000 de euro pe care „sataniștii” Metallica au făcut-o primului spital oncologic pentru copii din România. Fără alte comentarii.
Filmările fac parte din arhiva personală și nu pot fi folosite decât cu acordul meu expres.
Desfășurat în perioada 9-11 august sub numele GusturileVerii, festivalul de gastronomie organizat în Piaţa Mare din Sibiu a adunat în preajma standurilor mii de gurmanzi sibieni și turiști.
Și…dacă ce am prezentat până acum nu v-a tentat, sigur această fotografie o va face.
Și standurile de sucuri, bere artizanală și vinuri au fost luate cu asalt.
Fiecare seară s-a încheiat cu concerte ale formaţiilor românești binecunoscute: Compact B, Minculescu & Band şi Cargo.
Preferata mea: Cargo.
Adi Igrișan „Baciu”, solist vocal și chitarist
În Piaţa Mare publicul a cântat împreună cu cei de la Cargo.
Vă propun să vizionăm împreună Cargo-Aproape de voi.
Și o ultimă propunere: Ziua vrăjitoarelor.
Fotografiile și filmările fac parte din arhiva personală și nu pot fi folosite decât cu acordul meu expres.
– Nu ţi-am povestit până acum nimic, fiindcă nu eram sigură că vei înţelege.
În ochii ei verzi vedeam oboseala anilor care o măcinaseră. Îţi dădeai ușor seama că fusese o femeie frumoasă. Puţine fire de păr îi albiseră la tâmple, iar părul negru și-l ţinea adunat într-o coadă groasă răsucită și fixată cu multe agrafe la ceafă. Nasul, puţin acvilin, trăda dârzenia care a caracterizat-o tot timpul pe bunica mea.
Când eram o mână de om nu-mi plăcea să rămân prea mult în preajma ei. Mi se părea prea rece, chiar rea uneori. Nu-mi amintesc s-o fi văzut de multe ori râzând. Pe atunci șoaptele surprinse întâmplător, dintre ea și tata, mă făceau să ciulesc urechile, dar ei se opreau din discuţie și schimbau vorba. Am fost un copil neastâmpărat, plin de idei năstrușnice, singura persoană din familie de privirea căreia mă feream era bunica.
Avea dreptate. Și acum, când o ascultam, îmi era greu să înţeleg. Era prima vacanță din studenție, venisem acasă pentru două săptămâni. Am găsit-o schimbată, abătută, răsucea niște andrele să împletească șosete de lână, fiindcă auzise că acolo, în orașul ăla de dincolo de munți, nepoatei ei îi e frig.
– Buni, dar în cărțile de istorie altceva scrie, am bâiguit eu un protest slab.
– Aia e în carte, fata mea, zise ea cu glasul scăzut. Tocmai de aceea am așteptat să crești.
Sunt sigură că pentru ea eram tot copila neastâmpărată. E drept că mare diferență nu era în comportamentul meu.
– Când au intrat rușii în oraș, a fost teroare.
Bunica mea era o femeie cu educație, printre cărțile ei am descoperit Grandiflora, în ediție princeps, scrisă de Gib Mihăescu sau Decameronul de Giovanni Boccaccio.
– Toate casele le-au luat la scotocit. Au plecat din curțile oamenilor cu toate alimentele: faină, ulei, mălai, zahar. Se găseau greu după război și fiecare adunase să aibă pentru zile negre. Au luat găinile și porcii din bătături și ne-au lăsat muritori de foame. Când ne-au luat animalele, m-am așezat în calea lor și unul cât o namilă, cu o mustață stufoasă și mare, care-și purta în piept ceasul deșteptător, că nu aveau altfel de ceasuri, mi-a pus patul puștii în piept și m-a împins cât colo. Două coaste am avut rupte. Pe mătușă-ta am ascuns-o în pod să n-o găsească. Toate fetele erau nevoite să stea ascunse.
Îi priveam tristețea și înţelegeam de ce atât de rar schiţa un zâmbet în colţul gurii. Îi priveam faţa brăzdată pe alocuri de riduri și ochii. Ochii ei verzi și pătrunzători.
– Și tata? Tata unde era?
– Tată-tău era prizonier în Rusia. Întâi am aflat că românii au fost înfrânţi la Cotul Donului, că a fost luat prizonier, apoi am primit vestea că a murit. I-am încropit o înmormântare, iar după șapte ani a apărut în poartă zicându-mi: „Sărut mâna, mamă! Nu mă mai recunoști?” Nici lacrimi nu mai aveam de cât l-am plâns.
Privirea mi-a fugit pe tabloul din spatele ei, care o înfățișa pe ea și pe bunicul în tinereţe. Era o copilă cu ochi mari, verzi, a care-i privire trecea prin tine până dincolo.
Nu, n-am să uit, bunico! îi răspund în gând a mia oară.
Desenul care o reprezintă pe bunica a fost executat de pictorul Ștefan Brădiceanu
Fotografia face parte din arhiva personală și nu poate fi folosită decât cu acordul meu expres.
Anul acesta am ieșit din două motive: omagiu pentru 10 august 2018, când protestul din București a fost reprimat de Jandarmerie și pentru a protesta împotriva unui sistem corupt care ajută criminalii, nu victimele.
Adunarea a fost în Piaţa Unirii, în faţa magazinului Dumbrava.
Jandarmii și protestatarii stau la povești și așteaptă începutul marșului de 15 km.
La 19:30, după intonarea imnului național, se dă semnalul de plecare. Se strigă: „Nu vrem să fim conduși de hoţi!„, „Justiție, nu corupţie!„, „Strigă strada pentru Alexandra!„, „Uniţi putem învinge un sistem!„, „PSD, ciuma roșie!„, „Afară, afară cu PSD din ţară!”
Coloana pe Calea Dumbravii
Coloana la giratoriul Calea Dumbravii-b-dul Mihai Viteazu
Pe parcursul marșului coloana s-a oprit de trei ori pentru a păstra un moment de reculegere pentru Alexandra.
Coloana pe b-dul Mihai Viteazu
Coloana la giratoriul b-dul Mihai Viteazu-str. Rahova
Coloana la giratoriul str. Semaforului-str. Ștefan cel Mare
Protestul a luat sfârșit. La Sibiu între protestatari și jandarmi niciodată nu au fost altercaţii, ei și poliţia chiar ne-au asigurat buna desfășurare a marșului.
Fotografiile și filmările fac parte din arhiva personală și nu pot fi folosite decât cu acordul meu expres.
