– Nu-ţi plac fructele de mare? întreabă Călin văzând că mai mult gura era de mine decât pofta de mâncare.

– Oooo, ba da, mai ales când simt niște mini tentacule de caracatiță printre dinți. Apreciez zdroaba ta, dar eu sunt mai tradiţionalistă… Când au început să le gătească și prin restaurantele noastre am mâncat din fiecare, mai mult din curiozitate, dar n-am făcut pasiune pentru ele. Prefer peștele, cu excepția peștelui Fugu. Nu am înclinaţii suicidale.

– Comandăm pește, dacă asta îţi este dorinţa, domniţă.

– Locuiești singur? zic în timp ce plimb agale degetul arătător al mâinii stângi pe cărţile din bibliotecă. Apoi mă opresc în faţa suportului în care stau aliniate cuminți cele trei chitare. Am recunoscut un Ibanez, un Fender, dar cealaltă nu știu cine a fabricat-o.

Nu-mi răspunde pentru că e ocupat cu comanda pe care o face telefonic. Aud când insistă să fie multă lămâie și mă bucur știind că și mie îmi place peștele cu lămâie. Multă lămâie.

– Ai întrebat ceva? Acum e lângă mine și mă surprinde admirația cu care își privește chitarele.

– Da, dacă locuiești singur.

– Acum stau singur. La început am stat mai mulți într-un apartament închiriat, dar acum stau singur. Ce știi tu ce înseamnă să o pornești de jos, jos de tot, de acolo de unde crezi că nu te vei putea ridica?

Mă amuză întrebarea pentru că nu mi se pare a fi un caz atât de disperat. Vede neîncrederea mea și continuă pe același ton cald, ușor emoționat.

– Dacă ai timp… și nu te așteaptă Manole (îi înțeleg gluma), ți-aș putea povesti câte ceva. Poate, mai știi (?), ajung vedetă, dacă te vei hotărî să scrii.

Râde. Și când râde o face din toată inima, cu ochii, cu gropițele din obraji, iar pieptul îi tresaltă în ritmul râsului.

Interfonul pocnește de trei ori și se aude o voce puternică:

– De la firma de catering. V-am adus comanda.

Îi deblochează ușa și așteaptă la intrarea în apartament să ajungă curierul. În ăst timp, ușa de vizavi se deschide și în prag apare o doamnă cam trecută, cu părul înfășurat într-un prosop și privirea rătăcită.

– Domnu’ Călin, l-ați văzut?

– Pe cine, doamna Stamate?

– Cum pe cine? Pe bărbatu-meu. S-a enervat și a plecat strigându-mi că sunt o analfabetă. Eu, care am terminat școala în ’68… Mi se rupe mie de ce spune el…

Noroc cu curierul care tocmai iese din lift. Îi plătește și închide ușa la timp să nu se audă pe hol râsul meu provocat de figura perplexă a doamnei „analfabete” la vederea mea.

– Mâine va încerca să afle cine ești și cu ce gânduri ai venit în blocul nostru și în apartamentul meu. Nu e în mințile ei, dar nu-i periculoasă și știu că mă spionează pe vizor de câte ori aude că deschid ușa. Era la post și când am venit, însă nu a apucat să deschidă. Pe Bulină îl adoră sau așa pare. Motanul mai iese pe lângă picioarele mele, când mă oprește ea să-mi spună ceva „foarte important”. Chiar, nu ai vrea un motănel așa simpatic? E neastâmpărat și nu-i place să rămână mult timp singur. Strică tot ce găsește, iar eu uneori sunt nevoit să rămân mult timp la serviciu.

– Și la mine va sta singur, dar putem încerca.

Așa a ajuns Bulină de la el la mine. Întâi n-a fost prea mulțumit cu noile reguli impuse, mai ales cele referitoare la plante, apoi și-a găsit de lucru pe balcon. Spionează păsările din copacul din apropiere și pe vecini. Nu vă speriați! Balconul este închis.

M-am împrietenit și cu madame Stamate care, nereușind să scoată mare lucru de la Călin, m-a abordat direct. În timp, mi-a povestit despre „idiotul” de bărbatu-său care a plecat cu amanta la Napoli. De la Călin am aflat că bietul om e mort de mulţi ani și nu-i la Napoli, ci în cimitirul municipal. Vecinii povestesc multe despre Aurica Stamate și aventurile ei. Ar fi luat-o razna după ce a murit Stamate și au părăsit-o amanţii.

Mă văd cu Călin aproape zilnic și de fiecare dată aflu tot mai multe despre el. Tatăl lui, o brută, a crezut că îl poate educa cu ajutorul bătăii, uneori până la leșin. Asta a durat până prin clasa a opta, când Călin, mai înalt cu cel puţin un cap faţă de tatăl său, îngrozit de loviturile care îl așteptau, a ridicat pumnul să-l lovească. Nu a făcut-o, dar așa au încetat bătăile crunte pe care le lua și la care mama sa asista neputincioasă. Atunci și-a stabilit planul de evadare, atunci a hotărât că după liceu va lăsa totul în urmă și va pleca în lumea largă.

A respectat planul cu îndârjire, a făcut armata, deși nu mai era obligatorie, a intrat la facultate pe puterile lui, fără niciun sprijin din partea familiei, apoi… a dispărut.

Eram tot mai fascinată de povestea lui și îmi era greu să cred cât a avut de îndurat. Călin este plin de har când își deapănă amintirile. Îl regăsești pe cel care face kilometri, dintr-o parte în alta a apartamentului, în timp ce compune versurile, iar eu, ca cititor, le înţeleg altfel acum.

– Pot scrie ce îmi povestești?

Ochii lui negri mă privesc diferit acum. Pare stânjenit și parcă nu i-ar mai face plăcere.

– Poţi să scrii, zise întărind aprobarea cu un gest al capului.

Va urma

*****

Sursa foto: arhiva personală

11 gânduri despre „Teama mea era să nu ajung boschetar (7)

Lasă un răspuns la ecoarta Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.