Seara în care m-a condus din parc acasă a fost începutul unei prietenii. Mi se părea că îl cunosc de-o veșnicie și îmi plăcea cinismul lui nedisimulat. Era natural și avea replica la el de fiecare dată. Nu aveam cum să mă plictisesc în preajma lui, dar am ghicit că dincolo de aparenţe, ascunde o mare tristețe.

Nu-mi place să descos pe nimeni, pe el nici atât, deși curiozitatea îmi dădea tot timpul ghes. Eram sigură că într-o zi îmi va povesti fără să-l întreb. Și nu m-am înșelat. Într-una din zilele care au urmat, ieșeam de la instanţă, obosită, dezamăgită de felul cum decurgeau audierile martorilor și mă îndreptam spre o terasă din apropiere cu gândul să mănânc ceva, când o mașină parchează în faţa mea, aproape barându-mi drumul, iar prin geamul lăsat se iţește un cap cu o coamă de păr creţ.

– Mă faci să te mai aștept mult? Dau de ceva timp târcoale clădirii. Nu ziceai că scapi mai repede astăzi?

În ciuda reproșurilor din întrebări, Călin râdea cu gura până la urechi.

– Hai, urcă! Am o surpriză pentru tine.

– Doar nu crezi că procesele încep și se termină la oră exactă. Ce surpriză ai? întreb în timp ce urc în mașină.

– Crezi că am de gând să-i stric farmecul? Imediat ajungem.

Pe strada asta semafoarele sunt prea des instalate, iar la orele amiezii mașinile circulă bară la bară. Ai putea termina de citit o nuvelă, cât stai așteptând la culoarea roșie. După al șaselea semafor virăm la dreapta și intrăm pe o stradă mai puţin circulată. Zona nu-mi este familiară, sunt multe blocuri, unele mai vechi, altele construite relativ recent, cu alei mărginite de tei înfloriți și parfumaţi.

– Unde mă duci, inorogule? întreb privind clădirile necunoscute scăldate în lumina crudă a amiezii. Când ne-am întâlnit mă îndreptam spre o terasă unde voiam să mănânc, iar acum, îţi spun sincer că, dacă te mai învârţi mult printre blocuri, te voi mânca pe tine.

– Nu-mi displace ideea, zise făcând șmecherește cu ochiul în timp ce parchează mașina în faţa unui bloc colorat în diferite nuanțe de verde oliv. Acesta este blocul în care locuiesc și am onoarea să te conduc în vastele mele apartamente. Îmi deschide portiera cu o reverență teatrală și ne bufnește râsul pe amândoi.

– Călin, mie îmi e foame și ţie îţi arde de glume, îi reproșez în timp ce intrăm în imobil. Trebuie să comandăm ceva de mâncare.

Deschide ușa apartamentului, iar spre noi ţâșnește ca o ghiulea un ghemotoc pufos mic și gri.

– El este majordomul meu. Ţi-l prezint pe maestrul Bulină, care-i necăjit că i-am restricționat accesul în întregul apartament.

Bulină, cu coada stufoasă ridicată ca un drapel pe meterezele inamice, se încolăcește printre picioarele noastre miorlăind.

– Cred că astăzi ai lăsat și majordomul nemâncat.

În sufragerie masa era aranjată cu grijă, nu lipseau nici florile de albăstrele, iriși japonezi sau margarete. Uimită am exclamat:

– Tu ai făcut toate astea? Ai comandat mâncarea?

– Ai o părere atât de rea despre mine? Nu știam dacă îţi plac fructele de mare, dar n-am uitat că am lucrat în bucătăria unui restaurant.

Va urma

*****

Imaginea reprezentativă: arhiva personală

15 gânduri despre „Teama mea era să nu ajung boschetar (6)

Lasă un răspuns la rofstef Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.