Am știut că s-a supărat de când mi-a închis telefonul. Recunosc, câteodată – mulţi ar spune mai tot timpul – nu știu cum să mă port. El nu avea nicio vină. Eu am multe probleme…

Într-o seară întârziasem pe aleile din parc, deși am fost avertizată că nu-i locul unde să te prindă întunericul și aproape alergând mă îndreptam spre cea mai apropiată ieșire. Nu eram singura întârziată, judecând după sunetele de chitară și vocile ce veneau de undeva din faţă. Mai fac câţiva pași, ocolind un pâlc de copaci, iar în lumina felinarelor văd mai multe persoane adunate în jurul unei bănci unde un tânăr cânta la chitară. Nu suna rău deloc, dar n-am fost educată să mă bag în seamă cu necunoscuţi, așa că măresc pasul.

Las parcul în urmă și sunt nehotărâtă dacă să merg pe jos acasă sau cu un taxi. Nu aveam prea mult de mers, iar strada bine luminată, nu era pustie. Revenisem la civilizaţie.

– Nu te mai grăbești? aud lângă mine o voce veselă.

Îl recunosc după chitara pe care o purtă într-un mod ciudat în mână. Nu o ducea nici pe umăr, nici prinsă cu cureaua la spate, ci în mână, petrecându-și degetele prin rozeta aceea din corpul instrumentului. Era chitaristul din parc. Câte șanse erau să avem un drum comun? Niciuna. Atunci?

– E destulă lumină să nu mă mai tem, răspund într-o doară.

– Chiar mi s-a părut ciudat să te văd singură în parc, apărând din întuneric ca o nălucă și mergând de parcă erai urmărită.

– Și din cauza asta ai lăsat auditoriul baltă să mă urmezi pe mine?

Răspunsul a fost râsul, apoi:

– Nu cunoșteam pe nimeni, s-au apropiat în timp ce cântam. Așa se întâmplă de obicei. Acum, e drept că nici pe tine nu te cunosc. Eu sunt Călin… nu file din poveste.

– Eu, Ana, Ana lui Manole, adaug râzând. Ia stai, spun oprindu-mă în loc și cercetându-i chipul în lumina unei vitrine de magazin. Nu prea semeni cu poza, dar eu am citit poeziile tale. Dacă nu ai vreo sosie, tu ești ăla cu versurile.

– Normal că m-am schimbat între timp. Cartea am publicat-o acum aproape zece ani. Până și barba e tunsă altfel, zise în timp ce-și trece degetele mânii libere prin păr. Stai departe? Te pot duce cu mașina, e parcată o stradă mai încolo.

Mă gândesc cum crede că m-aș urca noaptea în mașina unui necunoscut, iar când îi spun, începe să râdă.

– Chiar? Par atât de fioros? Nimeni nu mi-a spus-o până acum așa direct, iar după un timp întreabă: și… Manole există? N-aș vrea să-mi strice careva chitara. Habar n-ai cât de mult țin la ea.

Aștepta un răspuns, dar am preferat să merg în tăcere, devenind două umbre tăcute în noapte.

Va urma

*****

Sursa foto: arhiva personală

12 gânduri despre „Teama mea era să nu ajung boschetar (5)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.