Teama mea era să nu ajung boschetar (4)

Bulină îmi miaună la ureche de foame. Simt o durere în zona omoplatului drept. Încerc cu mâna stângă să apuc obiectul de sticlă cu cadru metalic ce-mi provoacă disconfortul. Daaaa. Am adormit vorbind la telefon. E târziu și sar din pat ca arsă.

Las mâncare în farfuria motanului și în fugă mă îmbrac. La naiba, o să întârzii la serviciu! Formez numărul de telefon al Adelei.

– Alo! Adela, vezi că în drum spre serviciu intru să iau oferta restaurantului pentru întâlnirea din weekend. Dacă întreabă George de mine spune-i că ajung cât pot de repede. Ciao!

Dau să pun telefonul înapoi în poșetă, când începe să sune.

– Bună, păpușă! Azi dimineaţă te-am adormit cu povestea mea. Așa era de interesantă… și simt o nuanţă amară în vocea lui.

– Auzi? Am dormit puţin și prost, am întârziat la serviciu, nici măcar o cafea n-am băut să mă pună pe picioare… Ar fi cazul să mă lași să stabilesc eu când ne auzim.

– Păi, așa rămâne atunci. Când ai chef de scris, mă cauţi. Și a închis brusc telefonul.

Nu mi-a căzut bine deloc, dar nu aveam timp de analizat gesturi. Cobor din taxi în faţa restaurantului și îl rog pe taximetrist să aștepte până mă întorc. Nu-și face probleme că nu plătesc. Firma lor are numele meu, adresa de domiciliu și știe că nu va rămâne fără bani, iar când peste zece minute mă întorc la mașină, butonează o aplicație de pe telefon.

Intru în clădirea unde avem birourile și mă îndrept spre lift.

– Ana, stai, așteaptă-mă să vin și eu, aud în spatele meu vocea lui George, asociatul. Am avut niște probleme cu Andi în dimineaţa asta. Mi-a trebuit mult timp să-l conving să rămână la grădiniţă. Tu? Nu pari a fi în toane bune.

– Eu am luat oferta de la restaurant pentru întâlnirea din weekend.

– Putea s-o ceară Adela, ne-o trimiteau pe mail, nu trebuia să mergi personal după ea.

Intrăm în primul birou, cel al Adelei și o văd cum mă studiază cu atenție. Îi zic în trecere:

– Ce-i? Mi-a crescut ceva pe nas și eu nu știu?

Adela îmi face cu ochiul și apasă butonul expresorului. Aroma cafelei se răspândește în tot biroul, iar asta mă înviorează. Înainte de a deschide ușa de sticlă ce dă spre biroul lui, îl întreb pe George:

– Astăzi trebuie să mergi la instanţă? Eu aș avea doar o amânare de depus. O duci tu, că-i zic Adelei să o facă acum?

– Sigur. Eu trebuie să ajung că am termen în procesul ăla de partaj.

Îi dictez Adelei ce trebuie să scrie și intru în biroul meu împingând ușa cu piciorul în lipsă de mână liberă, una ocupată cu trei dosare, cealaltă cu cafeaua. Mă prăbușesc vlăguită pe scaunul din spatele biroului și deschid primul dosar, dar realizez că, dacă nu mă ridic în picioare să dau ture în timp ce citesc, voi aţipi cu capul pe hârtii.

Termin de scris o întâmpinare și sunt mândră de felul în care am conceput-o. Nu o pot discuta cu George care-i plecat la tribunal, dar avem timp mâine. Încep să resimt efectul binemeritat al cafelei acum când mă pregătesc să plec acasă. Se apropie vacanța judecătorească și atunci îmi voi lua concediu. Chiar mi-ar prinde bine niște zile libere.

Iau telefonul de pe birou, selectez unul dintre ultimele apeluri și apăs simbolul specific. Telefonul sună prelung, dar nu-mi răspunde nimeni. Intră mesageria „Bună! Sunt Călin…” și mă hotărăsc să închid. Ies din clădire și simt căldura care radiază din asfaltul înmuiat, în care se afundă tocurile.

Va urma

*****

Imaginea reprezentativă face parte din arhiva personală și nu poate fi folosită fără acordul meu expres.