Lui îi era tot mai greu să povestească, iar eu începusem să dau semne de oboseală. A ridicat chitara din suport, iar degetele i-au alunecat mângâind griful cu tandrețea câtorva note muzicale. Îl privesc cum stă puţin aplecat în faţă și realizez că a plecat deja undeva departe odată cu sunetele acelea. Mă ridic fără să atrag atenția, în drum îmi iau poșeta și mă îndrept spre ușa care se închide cu un clinchet în urma mea.

Se făcuse târziu, iar aerul era mai respirabil decât în timpul zilei. După câţiva pași mă opresc în conul de lumină al unui felinar modern să-mi aprind o ţigară. Ador să fumez în mers, în timp ce îmi limpezesc gândurile, dar grăbesc pasul spre staţia de taxi. Am noroc, nu trebuie să fac comandă. În faţa mea, aproape de trotuar, este unul oprit cu lumina aprinsă, din care se aude muzică. Am nevoie de el să ajung acasă, așa că îmi ciulesc urechea și, după acorduri, pare de încredere. Altfel trebuia să-i spun să o oprească, prefer liniștea unei muzici deranjante.

De data asta liftul funcționează și nu sunt nevoită să iau scările la pas. Ușa se deschide la etajul 5 și scot telefonul să mă folosesc de lanterna lui până ajung în faţa ușii. Umbre diforme alunecă de-a lungul palierului făcându-mă să tresar. De două zile senzorul care aprindea lumina la acest nivel și-a luat liber. „Dacă nu uit, poate anunţ eu defecţiunea”, gândesc în timp ce evit niște ghivece cu flori.

Fac primii pași în apartament și simt ceva alunecându-mi pe lângă picioare însoţit de un mieunat prelung. Înainte de a aprinde lumina știu că e Bulină, pufosul gri cu ochii de foc. Îmi abandonez sandalele lângă cuier și merg întins spre baie, în timp ce las să alunece rochia de pe mine. Potrivesc apa să nu fie nici rece, nici fierbinte și mă las în voia ei, dar nu înainte de a apăsa telecomanda care pornește muzica.

Abia în pat simt un fel de toropeală combinată cu sentimentul acela de siguranță pe care ţi-l dă atingerea moale a cearșafurilor. Nu aș putea spune de ce mă tem, doar nu mă ameninţă nimic, cu excepția gândurilor mele, iar somnul mă cuprinde în brațele lui tandre.

Sună un telefon. E vis? Nu, nu este și în liniștea nopții sunetele se lovesc violent de timpanele mele. Întind buimacă un braţ să-l apuc de pe noptieră și-l strecor în spațiul dintre pernă și ureche. E ora patru dimineața și cu greu reușesc să îngân un „Da. S-a întâmplat ceva?”

Va urma

*****

Sursa foto: arhiva personală

13 gânduri despre „Teama mea era să nu ajung boschetar (2)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.