– Pot scrie ce îmi povestești?

Ochii lui negri mă privesc diferit acum. Pare stânjenit și parcă nu i-ar mai face plăcere.

– Nu-i nicio problemă, dacă nu vrei, nu scriu. Nici nu știu de sunt omul potrivit…

– Poți să scrii, zise întărind aprobarea cu un gest al capului. Câteva șuvițe de păr lung, buclat, alunecară pe o parte a feței și cu o mișcare lentă, grijulie, le așeză la locul lor.

După ce am împlinit 18 ani, am plecat de acasă. Întâi să-mi continui studiile, apoi am dispărut cu totul. Sunt un tip solitar, deși iubesc viaţa și oamenii. Înţelegi asta? Mult timp ai mei nici n-au știut unde sunt. Pe atunci nu erau minutele nelimitate, îi sunam, le spuneam că sunt bine, eram foarte scurt în discuții și închideam.

– Erai bine? întreb privindu-l.

– Nu, nu eram. S-a întâmplat ca vreo două zile să nu am nici banii de apă, metaforic vorbind, e drept o singură dată. Teama mea era să nu ajung boschetar.

Era atât de dureros ce povestea bărbatul din fața mea, încât am socotit că mai bine nu pun întrebări. Hotărăște el ce vrea să spună și ce nu.

– Nu am rămas niciodată mai mult de trei zile fără să am de lucru, munceam orice și câte 20 de ore pe zi, să am ce mânca și să plătesc chirii. M-am descurcat singur, fără niciun ajutor. Într-o zi am plecat de acasă atras de mirajul industriei muzicale. În timpul unui festival am fost contactat de o trupă care mi-a propus să lucrez pentru ei. Am crezut că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, nu m-a mai interesat nimic. Aveau un studio de înregistrări, unde oricine, contra unei sume, putea să își creeze propriile melodii, chiar și un album. Eram șapte tineri, noi compuneam muzica, noi scriam versurile. Ce primeam pentru munca noastră? Praful de pe tobă, o nimica toată. De multe ori aveam termen scurt de finalizare, în acel studio dormeam pe scaune, pe jos, unde se nimerea, până nu terminam, nu pleca nimeni acasă. Da. Eram un fel de sclavi.

Dacă tot stăteam acolo, într-o zi au adus un tonomat cu cafea și unul cu sandwich-uri care funcționau, bineînțeles, cu bani. Am lucrat ca orchestrator și compozitor în acel studio și pot spune că am pierdut doi ani din viaţă, deși muzica este alinarea mea în zilele mult prea apăsătoare. Când am îndrăznit să ne revoltăm pentru bani, ni s-a spus că suntem liberi să plecăm, că alţi 10 așteaptă la rând să ne ia locul. Și n-au mințit. A doua zi, cât noi ne strângeam sculele, au și apărut alţi fraieri. Doar sunetistul a rămas pe poziție.

Va urma

*****

Sursa foto: arhiva personală

32 de gânduri despre „Teama mea era să nu ajung boschetar (1)

  1. Într-o mică măsură m-am regăsit și eu printre rândurile acestei povestiri.
    Au fost niște ani în care a trebuit să lucrez suplimentar pentru am susține anumite pasiuni, și pentru a mă susține..
    Seară frumoasă, Cristina !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.