În capul meu este un mare hău, un hău cu teamă de a fi privit. Încerc, dar totul prinde a se roti, întâi lent, ca un dans de zâne, apoi din ce în ce mai rapid până văd formele neclare, distorsionate, mișcându-se haotic. Amețesc, întind brațul să mă sprijin de ceva, dar alunecă și, în cădere, strig: Sunt aici!

Alung broboanele de transpirație rece de pe frunte și-mi spun că jocul ăsta nebun al unei minţi bolnave trebuie să înceteze. A fost un accident! A fost un accident, mă aud strigând, dar nu recunosc propria-mi voce și mă sperie.

A fost un accident! repet cu glas pierit și disperarea mă cuprinde. Nici viteză mare nu aveam, nici muzica nu era tare. M-am aplecat să caut pachetul de ţigări din poșetă, iar când am ridicat privirea parapetul se îndrepta amenințător spre noi. Am trăit impactul înainte de a se produce.

Auzeam voci de femei, de bărbaţi discutând ori foarte aproape, deasupra mea ori sunetul venind din depărtare. Apoi sirena… Să oprească cineva sirena asurzitoare! Nu deranjează pe nimeni în afară de mine. Nu vreau să adorm… Trebuie să știu… căldura îmi picură în vene și mă cuprinde într-o îmbrățișare. Mi-e cald și mi-e bine, nimic nu mai doare.

Undeva în stânga mea o ușă se deschide. Mai mulţi pași se apropie, dar eu rămân neclintită în poziţia pe care o aveam.

– Ar fi trebuit să-și revină până acum și domnul doctor a zis asta. E o voce răgușită de prea mult tabac sau dintr-o problemă de laringe.

– Și dacă întreabă ce s-a întâmplat cu el, ce-i zicem? aud o voce mult mai tânără venind din dreapta mea.

– Păi ce-i putem spune? Că s-a prăpădit.

Deschid brusc ochii și deslușesc două siluete de femei îmbrăcate în halate verzi. O privesc insistent pe cea care îmi așează perna sub cap și-mi îndreaptă o șuviţă de păr imaginară.

– Totul va fi bine, mai spune, deși știe că am auzit discuţia lor. Privește aparatele care mă împresoară, se răsucește pe un picior și-i face semn celeilalte să se îndrepte spre ieșire.

Privesc tavanul alb, pe care înflorește o pată mai galbenă cu marginile bine conturate, până când imaginea începe să joace, să se amestece cu alte obiecte din salon, să se rotească din ce în ce mai amețitor. Închid ochii strângând cu putere pleoapele și-l văd în cadrul ferestrei fumând liniștit. Apoi se întoarse către mine și cu vocea-i gravă, plină de inflexiuni vesele, zise:

– Hai grăbește-te, că nu mai ajungem la timp!

Unde? Unde trebuie să ajungem? aș vrea să strig, dar dispare. Dau să mă ridic, ameţesc, întind braţul să mă sprijin de ceva, dar alunecă și, în cădere, strig: Sunt aici!

*****

Sursa foto: arhiva personală

24 de gânduri despre „Sunt aici!

    1. Nu știţi voi că poţi scrie vrute și nevrute? Nu făceam acest lucru, dacă aș fi știut ce efect are.
      Mulţumesc, Potecuță! Am crezut că trecând categoria „himeră” vă imaginați că este ficțiune.

      Apreciază

  1. Nu are legătură cu realitatea, ta, fizică, Constanța, dar a luat ființă în gândurile tale, gânduri care nu-mi sunt străine nici mie; ipotetic sau nu, sunt reale, circulă, neprevăzutul uneori bântuie înafara perimetrului nostru încercând să ne intersecteze viața, deranjând-o abrupt. Însă… sunt aici, ce bine c-a fost doar un vis, un posibil scenariu… să luăm însă aminte 😊

    Apreciat de 1 persoană

  2. Emotii traite la maxim cu teama. Eu, recunosc, am crezut ca este adevarat, doar comentariile m-au linistit putin. La o tigara tot voi merge.
    Ma bucur ca e totul un scenariu si nimic legat de tine!
    Vise frumoase, imbratisari cu tot dragul 🤗🌸😉

    Apreciat de 1 persoană

  3. O, Doamne, m-ai băgat în „boale”, vorba românului! Eşti tare de tot, ai descris atât de veridic starea, că mi-a fost teamă pentru tine! Din păcate, este o scenă ce se repetă înfiorător de des. La noi, telefonul este de vină! Conduc cu telefonul în mână. Şi ajung pe banda de alături şi…văd zilnic aşa ceva…
    Ai grijă de tine!

    Apreciat de 2 persoane

  4. Atat de … reala mi s-a parut povestea ta, incat chiar puteam sa-mi imaginez detaliile. La inceput nedumerirea – de unde-a aparut parapetul?? – apoi debusolarea – ce s-a intamplat, unde sunt? – si la final acea durere insuportabila, acea dorinta de a spune „nu e nimic, nu s-a intamplat nimic, totul e bine” chiar daca stii ca nu e asa…
    E bine ca nu-i decat o poveste 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Este doar o poveste, dar poate fi povestea oricui. Nu pot fi decât încântată că am reușit să transmit cititorului trăirile și emoțiile pe care le-am simțit când am scris.
      Îţi mulţumesc pentru apreciere!
      O zi plină de bucurii!

      Apreciază

Lasă un răspuns la racoltapetru6 Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.