Gânduri ascunse

Privesc inert spre orizontul ticsit de gânduri prea sonore și neînțelese în marea de tăcere ce le înconjoară.

Le strig să facă liniște, dar nu m-aud și își scutură de ploaie mărgăritarele liliachii. Le aud, le simt existenţa efemeră prelingându-se pe obrazul meu, dar nu îndrăznesc să le șterg cu dosul palmei de teamă să nu fugă.

Odată am rămas fără gânduri și le-am căutat prin ploaia ce-mi biciuia pielea, prin neaua ce-mi înăbușea pașii, prin soarele necruțător ce-mi mușca umerii, până am obosit. Am întrebat pe alţii dacă n-au întâlnit niște gânduri rătăcite, dar nimeni nu le văzuse, intraseră-n pământ.

Vlăguită, m-am așezat să-mi trag sufletul și atunci le-am văzut ascunzându-se după copaci, după flori, după fiecare fir de iarbă. Aș fi vrut să-l prind pe cel mai apropiat, dar nu mai aveam puterea nici mâna să ridic, iar gândul a înţeles și a venit supus, urmat de toate celelalte.

Știam că el dă tonul, că el e gândul gândurilor, că el e capul răutăților sau poate nu, e doar mai iute, mai năstrușnic. Când mi-a zâmbit am înţeles că îi trecuse supărarea și revenea acasă asemeni unui aventurier rătăcitor.

Astăzi vreau să aflu motivul discordiei lor și mă apropii tiptil mergând în vârful degetelor ca balerina pe ale sale poante, dar odată ajunsă lângă ele amuţesc. „Ei, ce-i cu voi? De ce aţi tăcut așa, deodată?” le întreb nedumerită. Ne privim lung câteva secunde și pentru prima dată simt sfredelitoarea lor căutătură, iar unul dintre ele, îndrăzneţul, îmi răspunde „Vrem să avem secretele noastre, de ce le-ai ști pe toate?” Apoi se fac nevăzute în marea de tăcere.

*****

Sursa foto: arhiva personală