Imposibil de uitat, greu de adus aminte

Din ceaţă densă, întunecată făptura-i este și se îndepărtează plutind, iar eu în nemișcare privesc fascinată imponderabilitatea și mi se face frig. Nu se întoarse înspre mine, doar mâna dreaptă o ridică și se pierdu netulburat într-o mare de fum. Gestul acela de rămas bun în timp ce se contopește cu necunoscutul zărilor alburii.

Deschid treptat ochii și printre gene, în beznă, zăresc o dâră de lumină ce lunecă de-a lungul draperiei. E felinarul din colţul străzii. Verifică dacă sunt. Vara, când geamul este larg deschis, îi aud tânguirea rece de metal, solitar în bătaia vântului. Raza se strecoară obraznic de intempestiv până la jumătatea camerei, înlăturând greaua tăcere a întunericului din odaie. Încă e târziu în noapte și parc-aș mai rămâne în brațele blânde mirosind a iasomie ale cearșafurilor.

Întorc spatele micuţei lumini și pacea mă inundă numai la gândul că mai pot aţipi o clipă, o oră sau mai mult. Și pleoapele-mi aproape cad grele când tresar la gândul că-i acolo și-mi imaginez năluca și gestul mâinii fluturate îndepărtându-se-n tăcere.

Aș putea s-o liniștesc spunându-i umbrei că-i imposibil de uitat, că fost-a-mi grea odată lupta și somnul n-ar trebui să-mi mai tulbure. Dar ar înţelege? Poate așa-i acolo datul, să vii și să revii pe vechile și truditele drumuri până le rătăcești sau poate te plictisești prea cunoscându-le.

Sub pleoape-mi e o luptă și ochii-ncerc să-i domolesc. Îi simt arzând de oboseală… în zare… Să meeergi… Să scrii cu fum… sau… Unde…? E… ceaţă… Aburi… Fum…

*****

Sursa foto: arhiva personală