Poveste aproape ratată

Aș fi început cu „a fost odată…”, dar cine știe dacă nu-i valabil și astăzi? Cum aproape am ratat 1 Iunie, ar trebui să n-o mai lălăi cu introducerea și să spun povestea.

Băbuța, ajunsă star în poveștile românești, se tot gândi ce bine-ar fi să aibă un mândru și voinic ficior, dar moșul… moș. Mai des mergea la vânătoare. Știu la cine vă gândiți, nu sunt ei. Zilele treceau, speranțe tot mai mici, când într-o zi baba își aminti o poveste. Fuguța plecă în parc de unde se întoarse cu o bucată de lemn. De tei, de salcâm… Cine mai știe de ce era(?), că nu văzuse pe nimeni primprejur să-ntrebe.

Privi lemnul, ca pentru a-i lua măsurile, căută în cufărul made in China niște haine, le mai scurtă, le mai strâmtă, până se potriviră lemnului. Gata aranjat, privi în jur unde să-l pună și tare se necăji că nu găsi niciun loc. Era cu el în brațe când moșul intră și să scape de ironie îl lăsă jos, lângă sobă.

Moșul își puse haina în cuier și zise a reproș:

– Măi femeie, toată ziulica-mi stai, măcar focul să-l fi aprins, că-i rece pentru bătrânele mele oase.

Nici nu termină bine cuvintele că apucă lemnul de… ce va fi fost el (povestitorul nu a aflat) și vru să-l pună pe foc. Nu vă trece prin cap ce a urmat. Vraja prinse viață, scântei și fum peste tot, iar lemnul începu să crească și încet se transformă nu în Tei-Legănat (că n-avusese când să fie legănat), ci în Sfarmă-Piatră.

Acum, vă dați seama că bieții bătrâni nu-și credeau ochilor și făceau cruci ca la moaște.

Uriașul, care mai avea puțin și intra cu capul în podul casei, își privi părinții și le spuse duios:

– Dragii mei, casa asta e neîncăpătoare pentru mine, vă las cu bine și mă duc în povestea mea.

Plânsete pe băbuță. Moșul supărat că tocmai ce-i pleca un posibil ajutor. Tristețe mare.

Și merse Sfarmă-Piatră zi de vară până pe la amiaz, că i se făcuse foame. Opri la un fast food și își comandă o shaorma cu de toate. Își mai comandă una și încă una și… ar mai fi comandat, dar începură ceilalți de la rând să se agite că li se termină pauza de masă. Chiar dacă era de două ori mai mare decât ei, nu îndrăzni să le spună nimic, fiindcă băbuța asta îl învățase înainte de a ieși pe poartă, să fie cuviincios.

Și porni Sfarmă al nostru din nou la drum și spre seară se întâlni cu pajura de noapte și de zi. Își număra penele de la aripi să vadă dacă-s cu soț sau nu. Îi plecase consortul la vânătoare, iar pe ea o însărcinase cu crescutul puilor. Numai că plecase de două săptămâni și de atunci nu mai primise nicio veste de la el. Întâi crezuse că s-a prăpădit, dar apoi aflase de la o cumătră că nu departe, la vreo trei zile distanță de zbor, își făcuse apariția acvila porumbacă, tânără, solitară, lăudându-se cu penele ei pestrițe.

Sfarmă fu înduioșat de suferința tinerei mame și promise să-i găsească soțul și să-l convingă să se întoarcă la puii lui. Și iar merse și merse. Lăstarii tineri ai copacilor nu-i țineau de foame și începuse să aibă coșmaruri cu shaorme, când ajunse în împărăția lui Albastru Împărat.

Acum, nu pot să vă spun dacă era albastru de felul lui sau de la faptul că acvila porumbacă îi răpise copila, unicul odor. Pe cum treceau zilele speranța ca fiica să-i mai fie în viață era tot mai mică, iar cavalerii plecați să o aducă nu se mai întorseseră. Sfarmă-Piatră își mângâie gânditor barba de piatră și promise împăratului să-i aducă acasă fata.

Își luă merinde de drum și porni spre Piscu’ Înalt unde-și avea acvila imensul cuib. După vreo patru zile ajunse și nu fu deloc mirat că-l întâmpină soțul necredincios al pajurei. Începuse să-i fie dor de puii lui, dar nu îndrăznea să deschidă ciocul în fața acvilei. Ba îi mai spuse că o apără pe fiica Împăratului Albastru întemnițată într-o anexă a cuibului, dar nu știe până când va mai putea face asta.

Sfarmă știu că nu mai are timp de pierdut și se înfățișă acvilei.

– Om nu pari a fi, dar le semeni, ce vrei de la mine? zise pasărea cu săgeți în priviri.

– Nici nu cer prea mult, îi răspunse Sfarmă plin de sine. Să lași pajura să se întoarcă la cuibul său și să eliberezi pe fata lui Albastru Împărat.

– Ești îndrăzneț, tu cel care semeni cu omul. Ce voi primi în schimb?

– În schimb, îți promit că voi respecta cuibul tău și nu voi dărâma piscul pe care l-ai construit.

Acvila se scutura toată de râs, când muntele începu să se clatine, iar stânci și copaci o iau încet la vale. Sfarmă se opri și-i spuse încă o dată ce vrea sau dărâmă muntele.

Ce să mai lungim vorba? Acvila n-a avut de ales și i-a eliberat pe cei doi. De la atâta forțat lui Sfarmă i se făcu foame, iar drumul până la castelul împăratului era lung pe jos. Pajura se hotărî să-i ducă pe amândoi în spate, chit că zbura dezechilibrat într-o parte, fiica împăratului fiind un fulg pe lângă zdrahonul ăsta.

Nu vă mai rețin să vă povestesc bucuria împăratului când și-a revăzut copila pe care o credea pierdută sau nunta fetei cu Sfarmă-Piatră. Vreau doar să vă spun că de atunci băbuța și moșul au fost aduși la castel să aibă grijă de nepoți.

De astă dată fără șa și fără cal. Acum nu mă mai grăbesc. Sara bună!

*****

Imaginea reprezentativă: arhiva personală

10 gânduri despre „Povestiri pe gaura cheii

  1. ❤ doar shaorma pare să fi rămas vis neîmplinit și cred că și cu distanțarea socială aveau probleme la shaormerie…
    Trebuie să-ți mărturisesc că în primele rînduri tot bănuiam personaje publice în spatele eroilor… dar ce m-am bucurat că nu-s! Și m-am lăsat în voia frumoasei povești 🙂 ❤

    Apreciat de 3 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.