Crezi ca-i să uiţi?

– Nu ţi-am povestit până acum nimic, fiindcă nu eram sigură că vei înţelege.

În ochii ei verzi vedeam oboseala anilor care o măcinaseră. Îţi dădeai ușor seama că fusese o femeie frumoasă. Puţine fire de păr îi albiseră la tâmple, iar părul negru și-l ţinea adunat într-o coadă groasă răsucită și fixată cu multe agrafe la ceafă. Nasul, puţin acvilin, trăda dârzenia care a caracterizat-o tot timpul pe bunica mea.

Când eram o mână de om nu-mi plăcea să rămân prea mult în preajma ei. Mi se părea prea rece, chiar rea uneori. Nu-mi amintesc s-o fi văzut de multe ori râzând. Pe atunci șoaptele surprinse întâmplător, dintre ea și tata, mă făceau să ciulesc urechile, dar ei se opreau din discuţie și schimbau vorba. Am fost un copil neastâmpărat, plin de idei năstrușnice, singura persoană din familie de privirea căreia mă feream era bunica.

Avea dreptate. Și acum, când o ascultam, îmi era greu să înţeleg. Era prima vacanță din studenție, venisem acasă pentru două săptămâni. Am găsit-o schimbată, abătută, răsucea niște andrele să împletească șosete de lână, fiindcă auzise că acolo, în orașul ăla de dincolo de munți, nepoatei ei îi e frig.

– Buni, dar în cărțile de istorie altceva scrie, am bâiguit eu un protest slab.

– Aia e în carte, fata mea, zise ea cu glasul scăzut. Tocmai de aceea am așteptat să crești.

Sunt sigură că pentru ea eram tot copila neastâmpărată. E drept că mare diferență nu era în comportamentul meu.

– Când au intrat rușii în oraș, a fost teroare.

Bunica mea era o femeie cu educație, printre cărțile ei am descoperit Grandiflora, în ediție princeps, scrisă de Gib Mihăescu sau Decameronul de Giovanni Boccaccio.

– Toate casele le-au luat la scotocit. Au plecat din curțile oamenilor cu toate alimentele: faină, ulei, mălai, zahar. Se găseau greu după război și fiecare adunase să aibă pentru zile negre. Au luat găinile și porcii din bătături și ne-au lăsat muritori de foame. Când ne-au luat animalele, m-am așezat în calea lor și unul cât o namilă, cu o mustață stufoasă și mare, care-și purta în piept ceasul deșteptător, că nu aveau altfel de ceasuri, mi-a pus patul puștii în piept și m-a împins cât colo. Două coaste am avut rupte. Pe mătușă-ta am ascuns-o în pod să n-o găsească. Toate fetele erau nevoite să stea ascunse.

Îi priveam tristețea și înţelegem de ce atât de rar schiţa un zâmbet în colţul gurii. Îi priveam faţa brăzdată pe alocuri de riduri și ochii. Ochii ei verzi și pătrunzători.

– Și tata? Tata unde era?

– Tată-tău era prizonier în Rusia. Întâi am aflat că românii au fost înfrânţi la Cotul Donului, că a fost luat prizonier, apoi am primit vestea că a murit. I-am încropit o înmormântare, iar după șapte ani a apărut în poartă zicându-mi: „Sărut mâna, mamă! Nu mă mai recunoști?” Nici lacrimi nu mai aveam de cât l-am plâns.

Privirea mi-a fugit pe tabloul din spatele ei, care o înfățișa pe ea și pe bunicul în tinereţe. Era o copilă cu ochi mari, verzi, a care-i privire trecea prin tine până dincolo.

Nu, n-am să uit, bunico! îi răspund în gând a mia oară.

Desenul care o reprezintă pe bunica a fost executat de pictorul Ștefan Brădiceanu

Fotografia face parte din arhiva personală și nu poate fi folosită decât cu acordul meu expres.

14 comentarii

  1. Florin · Acum 14 zile

    Mai nasol este că nici nu iert.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Issabela Cotelin · Acum 14 zile

    Vă susțin, la nevoie.

    Apreciat de 2 persoane

  3. ecoarta · Acum 14 zile

    Da, mi-l amintesc şi eu! Adus de spate, cu un picior țeapăn de la gloanțe, cu părul alb, cu nasul acvilin şi cu două picături de cer…eram prea mică să înțeleg ce spunea despre război, despre Cotul Donului…doar îl ascultam, doar eu îl ascultam…ceilalți aveau treabă…a plecat într-o toamnă, iar eu port şi acum în suflet necuprinsul întrebărilor fără răspuns. Cât amar au avut în sufletul lor…

    Apreciat de 1 persoană

    • Constanta Cretu · Acum 14 zile

      Eu regret tot timpul că nu mi-am notat tot ce mi-a povestit tata. Am fost convinsă că îmi voi aminti, dar între timp am uitat foarte multe, iar acum nu mai am pe cine întreba. Regret și aș vrea să mă ierte. Puteam să fac atâta lucru pentru el.
      O seară frumoasă, Aura!🤗

      Apreciat de 1 persoană

  4. racoltapetru6 · Acum 13 zile

    Ce bine că mai ai fotografii cu bunica, poate și cu bunicii! Din păcate, eu trebuie să fac un efort ca să-mi mai amintesc cum arătau și ce mi-au povestit pe vremea când eram încă un copil.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.